Return to site

Mămica, Covidul și parentingul ei

Mămica și Covidul... 😇

Părinții mei au plecat la cer acum 3 ani, încet și tăcut, unul după altul...spirite foarte sclipicioase, cu mult umor și iubire de viață. Tata avea un respect profund pentru viață și semeni. Știa numele tuturor prichindeilor de pe stradă. Îi saluta cînd plecau și se întorceau de la grădiniță- grădinița era pe strada noastră. Îi știa pe toți pe nume .. De altfel, cunoștea și numele cățeilor din vecini.. și le vorbea și lor.

Anul acesta, al Covidului, e cu adevărat anul în care mă bucur că părinții mei au plecat și nu l-au mai apucat. Mămica mea era de o hărnicie ieșită din comun, avea o relație a ei, aroape mistică cu pămîntul. De noi, copii ei, se mai putea desface, ne-a crescut destul de liberi, dar cu pămîntul a avut o relație profundă de iubire. Pe mama mea acest Covid nu ar fi ținut-o în casă, recunosc. Ar fi omorît-o, dar de supărare, și probabil că în închisoare, după cum arată trendul în care suntem. Acum cînd venea primăvară, ea era peste tot: în deal, la porumb, pe islaz, la grădina... era perioada boboceilor și puiutilor de găină. Își cunoștea fiecare gîscă, deși toate erau albe și ea se mindrea că are sămînța de gîște albe, le deosebea pe fiecare: aia e cam obraznică, gîsca aia e bună de clocit, gîscanul ăla e neam prost.. și stând lîngă ea le cunoșteam și eu chiar dacă pentru mine, toate fetițele mamei (că așa le zicea) erau la fel.

Mama a plecat la 80 de ani. În toamna anului de dinainte să moară, m-a condus pînă la tren și pe drum, pe uliță, m-a întrebat: "Ce zici Dani, cam cum o să fie moartea mea? Că mătușa-ta Chiva s-a cam chinuit, a lui Brinca de pe deal n-a suferit deloc, deși a fost cam lasă-mă să te las, Toia săracă s-a cam prăvălit de durere, dar ce să zic, nici nu prea s-a îngrijit. Eu, mama, îmi zice ea, dacă nu mai pot să mă duc la cîmp și nu mai pot să ies afară la grădina, mai bine mor. Mă gîndesc doar cum o să fie? Și oricum, cam pe la 80 tot ziceam să plec. Ce zici tu, Dani?"

Eu: "Mămică, eu zic așa: dacă o să tragi de viață, o să fie cam cu durere.. tu mai ești și atașată de gospodărie, de florile tale, de copăcei, de pisicuțe, de nepoței .. oricum văd că te cam grăbești cu plecarea asta a ta . Știu că ești și curioasă și o să vrei să te mai întorci pe aici, după ce vei ieși din corp, dar te rog eu să nu o faci, să nu te mai uiți înapoi . O să aibă nora ta grijă de gospodărie. Da-i o șansă 😀 Tu să pleci direct în lumina .. să nu te uiți înapoi."

Mama : "Și să nu mai vin eu, așa, deloc, pe aici prin gospodărie?"

Eu: "Nu, nu, te rog!"

La fix 80 de ani, pe 4 aprilie, așa cum și-a programat să plece, cînd nu mai avea putere în picioare, a făcut un accident vascular.. Se ducea la cîmp, dar se simțea cam moleșită și o dureau articulațiile . În acea zi în care mintea ei știa că împlinește 80 de ani ..face un accident vascular și peste 3 luni pleacă ..

De ce mă bucur că a plecat atunci? Pentru că mama mea nu ar fi dorit nici o clipă să trăiască dacă nu s-ar mai fi bucurat de natură , de viață. Dacă o țineam în casă murea de tristețe și de supărare. Eu și sora mea îi plăteam oameni să-i culeagă porumbul, să-l sape și când o sunam: "Unde ești?", "La cîmp cu oamenii, zicea ea, dacă stau în casă, mor! Eu aici sunt fericită , lăsăți-mă voi în pace!" Și noi rîdeam.. asta e....mămica.

A refuzat și spitalul. Cînd am ajuns la ea după accidentul vascular, mi-a zis: "Hai gata! Du-mă acasă! Nu vreau tratament, s-a terminat." Și am ascultat-o. A fost dorința ei. Nu am mai forțat ca la tatăl meu. Dacă mama mea trăia acum, cînd s-au omorît purceii din gospodărie de la nu știu ce virus de la mistreț, cînd s-au omorît găinile din motiv de gripă aviară, cînd nu mai dau voie văcuțelor pe islazul comunal că a fost cumpărat de un șmecher ca să facă groapă de gunoi, cînd trăim închiși în casă din motiv de virus ... Pe așa o vreme, măicuța mea ar fi murit de inimă neagră. Așa că acum..undeva în inima mea, chiar mă bucur că mama e în cer și își face cruce de sus .. la sminteală noastră de jos.

Mama mea avea o filosofie simplă, dar minunată de viață: "Dacă nu mă mai bucur în corp de viață, plec!" Și despre relații avea o vorba: "Aia nu l-a lăsat de bun pe ăla." Niciodată nu zicea invers "Femeia nu prea lasă un bărbat bun, dar bărbații lasă o femeie bună ", așa zicea mama, și mai avea o vorba ( pentru că pe noi ne-a tot împins să studiem) : "Uitați-vă la mine: Dacă aveam carte , ajungeam președinte, și nu glumesc!" și mama chiar era serioasă, iar eu chiar cred că ar fi fost cel mai bun președinte pentru țară.

Mama mea și parentingul ei 😍

Eu și sora mea am aflat tîrziu că mama nu știa să scrie, cînd terminasem deja amîndouă cîte 2 facultăți fiecare. Sora mea devenise olimpică, doar pentru că mama mea avea "parentingul " în sînge: folosea o tehnică brevetată de ea " Mă uitam la caiet și dacă vedeam că e cu ștersături sau e scrisul cam lăbărțat, eu, mamă, îi rupeam foaia surorii tale .. Asta nu e tema să te duci cu ea la școală, e lipsa de respect, îi ziceam😀 Cum era să-i zic eu că nu știu să scriu? M-ar mai fi ascultat ea?"

Cu mine a folosit altă tehnică. Eu am refuzat să scriu și să vorbesc pînă în clasa a 2 a cînd învățătoarea mea a decis să mă lase repetentă. Refuzam căci pentru mine literele și mai ales vocalele păreau vii, le vedeam vii și zburînd, și simțeam că, dacă le voi pune pe hîrtie or să devină că un fluture la insectar - moarte , fără viață . Mama m-a lăsat în pace toată clasa întîi, a venit la școală la sfîrșitul anului și i-a zis învățătoarei: "Eu știu că nu am un copil prost, fata mea e foarte deșteaptă (nu era chiar așa), matale, doamna dragă, nu știi cum să o iei." Și de data asta a avut dreptate. Cînd am înțeles că nu omorâm literele, am devenit așa de sclipitoare la școală, că devenisem premiantă pe oraș și puțin pe țară.

Mama mea era un copil de pe timpul războiului și foametei.. pe vremea aia a copilărit .. și niciodată nu a zis în casă cuvintele : Noi nu avem ! Vorba ei era: "Ziua vine, parte își aduce ." Tîrziu am realizat că totuși am trăit foarte modest, dar nu am simțit asta niciodată lîngă mama. Chiar credeam, vorba ei, că sunt puțin ghiabură. "Vă cresc ca pe prințese .." ne zicea .

M-am decis să vă scriu despre acești bătrîni ai noștri, căci fără să ne dăm seama încet, încet, ne-am îndepărtat de înțelepciunea lor, de simplitatea și bunul lor simț interior. Am devenit niște imitatori ieftini de valori, iar esența, bunătatea și compasiunea lor le-am aruncat la gunoi. Acum, cînd falsele valori cad una cîte una, dincolo de aroganța și ignoranța noastră, apar aceste simple valori ale țăranului român, care au menținut spiritul viu al acestei țări, al acestui pământ .

Această țară a noastră pe care am renegat-o de atîtea ori, acum la vreme de restriște, ne întoarcem tot la ea și la oamenii ei, cu coada între picioare. Să sperăm că rămâne acolo coadă, între picioare, și că o să le mulțumiți acestor bătrîni care au păstrat acest pământ viu pentru voi

Să ne fie bine și să devenim Oameni cu O mare!