Return to site

Ziua în care am împărțit un răsărit

La începutul anului 2001, anul celor 2 turnuri gemene, eu eram încă în Cairo. Eram privilegiată, locuiam într-un apartament al unui hotel de 5 stele. Acceptasem propunerea unui om politic care deținea hotelul și era secretar de stat pe timpul acela în care la conducere era președintele Mubarak. În excentricitatea dată de posibilitățile bogățiilor lor, aceștia mi-au propus să fiu terapeutul lor- erau oamenii politici de la putere din acea vreme. 

Lucram osteopatie, acupunctură, terapii de eliberare somato emoțională, îi consiliam în înțelegerea mai profundă a legăturii dintre om și spirit, conștiință și energie. Erau lucruri noi pentru ei și le apreciau foarte mult. Mubarak însuși avea un medic holistic chinez, care îl consilia în menținerea sănătății psihice și fizice. Acest exemplu a lui Mubarak, de a folosi medicină tradițională, i-a inspirat și pe ei...și m-au adoptat pe mine. Mă numeau “Doktora Daniela”, scriau în ziare despre mine..și pe mine mă amuzau.

M-a încântat rolul acesta doar la gândul că undeva voi aduce lumină în niște credințe și tradiții înțepenite în timp și într-o religie prost înțeleasă. Primul meu “succes” cu cei de la putere a avut loc cu un șef al serviciilor secrete, care a devenit un mare miliardar după moartea lui Mubarak și căderea regimului. Un model cunoscut de altfel și la noi în rândul securității.

L-am cunoscut cu an înainte, pe vasul de croazieră unde prietena mea era medicul lor. Prima croazieră a acelui vas a fost cu oameni politici. Acolo l-am cunoscut și pe fratele lui Mubarak și pe alții din conducerea țării din acel timp. Prietena mea le spusese că eu sunt un altfel de “medic”, că am o abordare holistică, că ea însăși își rezolvase niște probleme lucrând cu mine și că, dacă ei simt că rezonează cu abordarea mea, să încerce acest mod terapeutic în care viziunea este diferită: trupul, mintea și sufletul sunt abordate ca un sistem.

În fiecare dimineață, pe acel vas, aveam locul meu secret. Mă duceam în zona din față a vaporului, făceam Qi Qong și lucram cu energia răsăritului de soare. Era un moment magic pentru mine. Lumea încă dormea, iar eu eram într-un dialog sacru cu marea și soarele ..eram doar eu și ei. Păstrez și acum în inima fiorii acelor dimineți sacre, în care mă simțeam într-o complicitate totală cu marea și cu soarele. Mă simțeam așa contopită cu energia și lumina lor, energie și lumina care deveneau ale mele și chiar deveneam ele. Într-o dimineață magică precum aceasta, între 5 și 6 dimineață, eram tot în colțul meu din dreapta din fața vaporului, mă bucurăm total de moment. 

Abia după o oră observ că nu eram singură. Un bărbat a stat într-o liniște deplină și mi-a permis să-mi fac jocul meu cu soarele și marea. Am tresărit când am dat de el; veneam dintr-o altă lume a luminii și brusc am dat de acel chip..care m-a adus în lumea de aici. Mi-a zâmbit și și-a cerut iertare- nu a vrut să mă deranjeze, m-a lăsat să mă bucur, de aceea a ales să stea în liniște. 

Am început să vorbim, era curios ce făceam și ce simțeam. I-am povestit ce fac și mi-a spus că el știe despre ce vorbesc, relatările mele despre suflet nu-i sunt străine, că a avut un accident și a fost și în moarte clinică și apoi în comă pentru o lună de zile..și că, după ce s-a întors, se simte cumva ca un străin pe pământ. Era un bărbat foarte frumos...rar văzusem o energie masculină așa definită, într-un corp care o reprezenta aproape perfect: avea ochi de vultur, era foarte înalt, o frunte fermă și hotărâtă. Părea puțin străin și rătăcit în lumea asta. Avea și o aroganță aproape deranjantă și o ironie mai mult venită din expresivitate. 

El îmi zice: Am auzit de tine, știam de la medic că ești pe vasul asta. Știi, m-am trezit în dimineața asta brusc și am venit aici și parcă era o chemare..Eu nu sunt omul semnelor, dar îmi permit să cred în acesta, că ne-am întîlnit amândoi în timp ce fiecare avea un dialog intim al lui cu soarele, eu și tu..Aș vrea să lucrăm împreună..Aș vrea să-ți povestesc despre moartea clinică și perioada mea de comă..poate reușești să mă aduci înapoi.. Ne putem întâlni la ora 16?

Eu devenisem deja fascinată de povestea lui și i-am răspuns repede: Așa facem! La ora 16:00 sunt la tine și lucrăm.

Așa a început o altfel de prietenie, care a durat mulți ani. Când am lucrat cu el, mi-am dat seama de la urmele gloanțelor din spate și piept că nu trebuie să intru în povești și că nu le voi afla niciodată.

Am înțeles cauza comei de o lună - acele împușcături - și că apărase pe cineva cu corpul lui. Era prieten bun cu fratele mare a lui Mubarak și această familie avea mult respect pentru el. Mi-am dat seama că omul acela își câștigase respectul, lucra în serviciile lor secrete externe, așa că ceea ce aveam la îndemână pentru a-i putea vindeca acele dezechilibre nu erau poveștile sale strict secrete, care aveau să moară odată cu el, ci urmele lăsate pe corp de răni. 

Astfel, am lucrat doar cu senzațiile de pe corp din zona rănilor, zona care păstra memoria traumei și emoțiile trăite și simțite de el: Mă simt pierdut, mă simt rătăcit, nu știu cine sunt, nu mă regăsesc, nu știu de ce trăiesc, nu știu ce caut aici în viață mea, toți sunt străini pentru mine, nu-mi simt sufletul, mă simt rece, mă simt blocat, nu reușesc să mă trezesc...Acestea au fost trăirile sale după revenirea din comă. 

Lucrând cu amprenta numelui de botez și aceste cuvinte care exprimau trăirile lui, am început încet-încet să-i facilitez eliberarea acelei traume, atât fizică, cât și o traumă a unui suflet blocat între lumi sau dimensiuni. A plâns mult la eliberarea lor și toată amorțirea aceea a ființei sale a dispărut încet-încet în orele de terapie pe care care le-am avut. Pentru că pentru el era ca o întoarcere la viață, iar eu eram martorul revenirii lui din acea profundă rătăcire și anestezie, a căpătat o profundă stare de prietenie și recunoștință față de mine, eram păstrătorul călătoriei lui de regăsire, martorul întoarcerii la viață. A decis să păstreze această relație dintre mine și el în cel mai pur mod, să aibă o oază creată de prietenia noastră, pe care să nu o murdărească cu lucruri sociale. Să fie prietenia aceasta a lui pentru mine că un martor al existenței sufletului său cel luminos, neobosit și întinat cu dureri și compromisuri omenești.

Nu a fost o relație terapeutică, noi chiar am devenit prieteni în cel mai profund mod. I-am devenit confidentă, dar și cea cu care își putea permite să râdă și să se bucure de miracolul de a fi.

Ani la rând, oriunde în lume îl duceau misiunile sale secrete, făcea escale în Cairo și petreceam o zi sau două împreună. Mai întâi făceam terapie, apoi mă ducea în tot felul de locuri superbe, pe care eu singură nu le-aș fi descoperit în haosul acelui oraș. Era foarte mândru de prietenia sa cu mine, prietenia dintre un bărbat și o femeie..aproape imposibilă..

I-am cunoscut soția și fetița, locuiau în Kuweit, acolo unde avea și afaceri cu petrol (mai exact cu transportul lui). Mi-a propus să lucrez doar pentru el, dar nu aș fi putut accepta asta niciodată, pentru că spiritul meu liber ar fi fost sufocat.

Când am acceptat să lucrez în Cairo pentru oamenii lui Mubarak, ne-am regăsit. El aflase de la aceștia și într-o după-amiază managerul hotelului mi-a zis că mă așteaptă un bărbat în lobby. M-am dus destul de curioasă și ..îl descopăr pe el, Amir, stând într-un fotoliu. S-a ridicat brusc în picioare și a început să plângă la vederea mea și mi-am dat seama încă o dată că sufletul lui mă păstrează ca un martor al întâlnirii cu el însuși în cel mai pur mod.

Îmi aduc aminte acel moment al primei întâlniri în Cairo pentru că eu am râs în hohote, nu am plâns. Mă strângea în brațe un bărbat de aproape doi metri, cu cizme mov și roz din piele de crocodil, cămașă roz din mătase și eșarfă cu modele exotice, iar deasupra lor un sacou mov intens de îți lua ochii. Așa era prietenul meu Amir, un bărbat excentric, nespus de frumos și cu slăbiciuni de pițiponc. 

Toate încălțările lui erau în stilul acela. Avea un magazin în Nisa de unde își procura mereu ghetele cu cioc în culori diferite și de cel puțin 2 ori pe an călătoriile sale erau făcute în Europa pentru acele ghete. Eu, la îmbrăcăminte, la fel că și în mâncare, eram simplă la gusturi. Făceam un contrast extraordinar ..un papagal cu o mierla..la plimbare.

Ce am iubit la Amir era extraordinara sa forță de a se recrea, dinamica sa și excentricitățile sale. Cunoștea natura umană foarte bine și își dădea seama de valoarea prieteniei noastre. Mai târziu, după o pauză lungă, deja părăsisem Cairo și ne mai întâlneam prin Europa, doar că mai rar, atunci când drumurile noastre comunicau sau făcea el cumva ca ele să comunice.

Mă sună în acea zi în care urma să ne întâlnim în Barcelona (eu eram deja în oraș) și mă anunță că mama lui a murit. Era singur la părinți, copil din flori într-o lume arabă, era ceva foarte rar. Avea o relație profundă cu mama să. Mi-a zis că simte că un univers întreg dispare odată cu ea, mama lui. 

Iar eu i-am răspuns: Nu știu ce simți, mama mea trăiește încă și nu pot simți asta..

Și eram sinceră, nu puteam simți ce simte el, dar aveam înțelegere pentru suferința lui. S-a simțit blocat și rănit de ceea ce i-am spus. În durerea lui, nu a mai putut face diferența între a simți și a înțelege. Îl dezamăgisem. 

Mi-a zis: Ai fost primul om pe care l-am sunat imediat ce am am pierdut-o pe mama, am crezut că mă vei alina în disperarea mea. 

Dar eu, prietena lui, chiar nu am putut face asta.. în suferință e bine să fim singuri...În suferință e bine să fii singur și să o trăiești până la capăt în singurătatea ta, să o arzi până la capăt. Dacă nu îți trăiești suferința și vrei să o împărți, e mult mai greu după aceea, pentru că nu se va termina ușor, te va urmări ani întregi până când ești dispus să treci prin ea total, să o accepți și să o transformi în înțelepciune. 

Bucuria se poate trăi împreună cu ceilalți și se poate împărți, dar împărțirea suferinței este o decizie proastă făcută de om. Suferință trebuie transformată și pentru asta trebuie să trecem prin ea. Refuzul meu de a împărtăși durerea lui Amir a dus la sfârșitul prieteniei noastre. 

Puteam împărți bucuria de a fi împreună, dar nu putem împărți suferința. Este o eroare pe care eu cred că oamenii o fac. Nimeni nu poate lua suferința celuilalt. Când încerci să faci asta, o faci din ignoranță, neștiind că nu faci altceva decât să îi prelungești chinul celuilalt și timpul de a sta în suferință lui poate deveni nesfârșit, dacă el nu își asumă suferința și nu o transformă în acceptare și înțelepciune. Neasumată, suferința se va transforma într-o drama extinsă în toate experiențele vieții lui.

Pentru mine, actul de a nu-l acompania pe prietenul meu în suferință sa și alegerea de a nu o împărți cu el, ci doar să fiu acolo că un tovarăș de drum, pe drumul parcurs de el a fost un act de conștiință și respect pentru prietenia și afecțiunea pe care i le purtăm.

Am știut că dacă nu-și va trăi suferință până la capăt, fără distrageri, îi va fi și mai greu și va jeli încontinuu pierderea celui mai drag suflet. A fost ultimul meu gest onest de prietenie pentru el.

Astfel, o prietenie a două suflete, care a început cu un răsărit s-a stins cu demnitate într-un apus la fel de magic, apus care poartă în el promisiunea unui alt răsărit... poate într-un alt timp și un alt pământ.