Psihologia, ca și oamenii, oscilează între raționalizare și sentimentalism. Însă cei doi poli ar trebui să fie rațiunea și simțirea. Psihologia este și ea studiată, practicată de oameni și pentru oameni. Ea urmărește dinamica oamenilor și se adaptează maselor, nivelului de conștiență la care omenirea ca și mental comun a ajuns. Așa apar ramuri care se adaptează pieței, adică cerințelor maselor.
Când alegi să înlocuiești rațiunea cu raționalizarea, te încăpățânezi în numele rigorilor științifice să manipulezi această rațiune ca să rămâi fixat în vechi și să demonstrezi în numele științei că altă viziune nu mai e posibilă. Manipulezi prin argumente pentru a bloca o nouă înțelegere sau descoperire. Nu vrem alte răspunsuri noi, vrem să încadrăm totul într-un pat al lui Procust : în metode și tehnici vechi, evitând evidența și adevărul în numele științei.
Știința la rândul ei este influențată conform fizicii cuantice de observator. Cel care observă va duce experimentul în direcția credințelor sale și caută să îl demonstreze influențându-l din punctul de vedere al celui care face cercetarea. Acum există o tendință de a aduce un curent sentimentalist în abordările psihologiei, o altă extremă. Sentimentalism e când manipulezi sentimentele, atunci când în loc de a simți și a te deschide simțurilor și emoțiilor, a fi conștient de ele tu alegi să manipulezi aceste emoții. Se formează de fapt o religie a emoțiilor: le îmbrățișezi, le procesezi la infinit, le gasesti justificări, cauți să afli de ce și de unde vin chiar manipulând memoria pentru a găsi vinovați exteriori ale unor trăiri emoționale ale tale, trăiri care de fapt nici măcar nu te reprezintă.
Majoritatea emoțiilor se nasc dintr-o interacțiune cu mediul, provin din exterior, sunt produse din exterior si nu suntem noi cu adevărat. Evităm această întâlnire cu sinele, pierduți în a ne procesa la nesfârșit emoțiile. Când rămâi în această procesare și luptă cu emoțiile tale, atunci cu atât mai mult te scufunzi în ele și nu mai dezlegi aceste noduri emoționale din câmpul energiei tale, rămâi ancorat în acea emoție fie că vrei, fie că nu vrei să scapi de ea și eviți întâlnirea cu viața, cu experiențe noi. Acesta numesc eu sentimentalism, o manipulare a emoțiilor care să te ducă spre satisfacții mici asupra celuilalt (parinți, soți, șefi, iubiți, copii). Sunt descărcări pe moment dar nu duc la eliberarea și vindecarea lor.
A apărut acest curent de a mă conține cu emoțiile mele - îmi îmbrățișez suferința, mi-a înțeles suferința, de a se pune accent pe empatie în locul compasiunii, curent care virusează adevăratul scop care e trezirea noastră si asumarea responsabilității. Căci pană la urma ce înseamnă vindecarea: a ajunge la armonie cu tine, a fi liber și responsabil. Cel care trebuie recunoscut, îmbrățișat și conținut cu adevărat este doar Sinele nostru. Acesta ar trebui să fie scopul procesului terapeutic în care intri: să te întâlnești cu cel ce ești cu adevărat, adică cu acela în care ne ducem viața și existența, Sinele nostru.
Mesajul de a îmbrățișa emoția eu l-aș transforma în a accepta emoția, a-ți permite să o simți plenar, a intra în ea și a trece dincolo de ea .. vei fi surprins să descoperi că de fapt în acea formă de emoție e doar energie pură, e pacea și acceptare sufletului tău. A mă conține cu emoțiile mele eu l-aș traduce : terapeutul să fie în pace și echilibru astfel încât când tu intri în acel catharsis emoțional, starea și mediul creat să faciliteze eliberarea lor.
A dansa cu emoțiile negative zilnic pe o muzică dizarmonioasă creată de ele, va deveni epuizant și te va fura de bucuria de a trăi. Frigul din frică devine și mai frig , abisul din ură devine și mai abis. Victima a devenit vedeta psihologiei, uitând că nu există victimă pură, că o victimă e și ea agresor la rândul ei. Atâta vreme cât stăm în dualitate e imposibil să evităm să trăim extremele.
Războaiele din noi se oglindesc și în războaiele externe. Acum războaiele care au dinamica jocurilor de putere, victimă-agresor, se folosesc de aceste justificări. Ucraina se consideră o victimă, Rusia se consideră o victimă, Palestina se consideră o victimă, Israelul se consideră o victimă .. și toți se acuza unii pe alții de agresiune. Cum ar fi ca într-o zi aceste popoare să își ceară iertare unii altora pentru ce și-au creat reciproc? Unde ar fi războiul în această dinamică a iertării care va înlocui acuzarea reciprocă?
Prin reprimarea emoțiilor practic te scindezi. O parte negată și respinsă de tine va ajunge în subconștient sau inconștient, greu de găsit pentru că ești în negare, și rămâne o parte mică a conștientului tău pe care continui să o micșorezi, să o contractezi printr-un control continuu. Vrei să controlezi tot în numele unei false siguranțe. În timp ce subconștientul fermentează încet ieșind la suprafață prin boli, trăiri și emoții grele: ești trist și nu știi de ce, ai temeri și nu știi de ce, ai furie și nu știi de unde.
Ne focusam pe stimuli fără a ajunge la rădăcină. De unde e temerea mea, ce vrea să îmi zică? De unde tristețea mea .. care e rădăcina? Dar negându-le și controlându-le ne este foarte greu să le aducem la lumină aceste părți întunecate ale noastre. Prin acceptarea lor, aducând luciditate și conștiență asupra lor, acceptând că noi le-am creat vom recupera părțile scindate din noi și ne vom întregi.